Există o convingere larg răspândită conform căreia confruntarea cu factori agresivi oferă sistemului biologic o „protecție pe viață”. Rezistența dobândită, bazată pe producerea de proteine specifice (anticorpi), funcționează într-adevăr ca un sistem de recunoaștere. Totuși, cercetările arată că această resursă nu este infinită: concentrația markerilor de protecție scade în timp, iar mediul intern devine din nou vulnerabil.
Prima linie de apărare este răspunsul înnăscut sau celular. Spre deosebire de anticorpi, care „așteaptă” un agent cunoscut, protecția celulară acționează proactiv. Limfocitele T și macrofagele patrulează zilnic mediul intern, neutralizând celulele atipice și elementele necunoscute înainte ca acestea să poată perturba echilibrul.
Dar, pentru ca acest proces delicat să funcționeze eficient, este necesară o aprovizionare neîntreruptă cu nutrienți și regulatori. Fără o hidratare adecvată, grăsimi de calitate și prohormoni specifici, chiar și cel mai perfect sistem trece într-o stare de repaus, permițând amenințărilor să pătrundă în celule.
